Di Andreea David

 

Cristian Popescu (1959-1995) è un poeta romeno appartenente alla generazione dei nouăzeciști, la generazione di scrittori che ha iniziato a pubblicare poco prima e durante gli anni ’90. A causa della sua morte prematura, a soli 36 anni, la sua produzione poetica non è delle più ampie; ha pubblicato in vita solo tre raccolte: Familia Popescu (1987), Cuvânt înainte (1988) e Arta Popescu (1994). La recente ripubblicazione della sua opera ha contribuito anche ad una maggiore attenzione della critica nei suoi confronti.

La sua è una poesia della quotidianità, poesia di uno sguardo che indaga ambienti familiari, la casa, la famiglia e la propria città, Bucarest. Con i toni semplici di una confessione, il poeta entra in dialogo con se stesso e con il suo pubblico. Colpisce l’innocenza del dire, la naturalezza con cui ritaglia le sequenze più intime. È questo il frutto di un’attenta regia, visibile nelle varie riscritture dei testi. Come il critico Mircea Martin nota, nella poesia di Popescu la vita quotidiana viene ritualizzata e deritualizzata allo stesso tempo, in un’oscillazione continua tra tragico e ridicolo. Così avviene anche per il tema che aleggia in questa poesia, come un po’ in gran parte dell’opera: la morte, sempre presente e inserita nel susseguirsi delle faccende quotidiane, viene via via “domesticizzata”.

La scrittura, “poesia in prosa”, esce dai limiti di un genere, è porosa, assorbe varie modalità espressive e le fa confluire nella direzione del semplice narrare.

Despre tata și noi compare, con alcuni rifacimenti e aggiunte, in Familia Popescu (1987) e Cuvânt înainte (1988); qui abbiamo riportato la prima versione stampata.

 

su papà e noi

La mamma si stende la ruggine sulle labbra e muove leggero il ventaglio per spargere la luce di luna attraverso la camera, per ricordarsi meglio. Io corro veloce-veloce da una parte all’altra della camera e mi scontro il più forte possibile contro le pareti perché risuoni come una campana.

***

Ho sentito che ti daranno il permesso per le vacanze invernali e tu ti imbriglierai due-tre mosche all’anima perché ti portino direttamente da noi in cucina dove profumerà di verza e salsicce.

***

Quanto si sta bene nelle foto, vicino a te! Io mi rallegrerei e non me n’andrei più via se non ci fossi tu a tenermi in quella foto per la spalla.

***

Mi sono tatuato sulle spalle i segni dei tuoi gradi, mi sono tatuato sul petto le tue decorazioni e sotto queste già si susseguono le rughe.

***

Ho sbirciato e ho visto che tu vieni ogni mattina da molto lontano fin davanti alla foto appesa alla parete. E attacchi la fronte al lucido dell’immagine e guardi nel vuoto fino a quando noi ci svegliamo e devi sorridere.

***

Ieri sera la mamma ci ha spiegato che ad alcuni basta morire in una notte tutto quello che hanno vissuto in una settantina d’anni. Ci ha spiegato che tu, se hai vissuto 54 anni, devi morire 54 anni e solo dopo ti passa.

***

Tu sei stato colonnello. Io sono tranquillo. Il mio segno era da molto inscritto nelle stelle dei tuoi gradi. Nelle notti d’estate, quando il cielo è sereno, io sto sull’attenti.

***

Che bello aver potuto anche noi incastrare i nostri giorni attorno a te, allora, alla fine, quando stavi disteso tra le candele e mostravi a tutti l’età esatta.

***

Al posto della foto sulla tua croce ho messo uno specchietto dalla borsa della mamma e lei viene sulla tua tomba a portare fiori e prima di andare si sistema i capelli e si mette il rossetto in quello specchio.

***

Al funerale, quando noi, la famiglia, ci piegavamo uno ad uno e baciavamo per l’ultima volta la fronte fredda di papà, gli astanti, molto numerosi, sono rimasti impressionati da quanto teneri e dolci fossero i nostri baci e hanno iniziato ad applaudire.

***

Tu sei morto da dieci anni. Tanti auguri e basta. Io corro veloce-veloce da una parte all’altra della camera e mi scontro forte contro le pareti. Perché risuoni come una campana.

 

despre tata și noi

Mama își întinde rugina pe buze și mișcă lin evantaiul ca să împrăștie lumina de lună prin cameră, ca să-și aducă aminte mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei și mă lovesc cât mai tare de pereți ca să sune ca un clopot.

***

Am auzit c-o să-ți dea voie în vacanța de iarnă și tu o să-ți înhami două-trei muște la suflet ca să te aducă direct la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale și cârnați.

***

Ce bine e în poze, lângă tine! Eu m-aș veseli și n-aș mai pleca dacă nu m-ai ține tu în poza aia pe după umăr.

***

Mi-am tatuat pe umeri epoleții tăi, mi-am tatuat pe piept decorațiile tale și sub ele s-au înșirat deja ridurile.

***

Am tras cu ochiul și am văzut că tu vii în fiecare dimineață de foarte departe până în dreptul pozei atârnate de perete. Și-ți lipești fruntea de luciul imaginii și privești în gol până când ne trezim noi și trebuie să zâmbești.

***

Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu, dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani și de-abia după aia îți trece

***

Tu ai fost colonel. Eu sunt liniștit. Zodia mea era de mult înscrisă în stelele de pe epoleții tăi. În nopțile de vară, când cerul e senin, iau poziția de drepți.

***

Ce bine c-am putut să ne potrivim și noi zilele după tine, atunci, la sfârșit, când stăteai întins între lumânări și arătai tuturor vârsta exactă.

***

În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poșeta mamei și ea vine la mormânt s-aducă ceva flori și înainte să plece își aranjează părul și se rujează în oglinjoara aia.

***

La înmormântare, când noi, familia, ne aplecam pe rând și sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistența, foarte numeroasă, a fost impresionată de cât de tandre și dulci erau săruturile noastre și a început să aplaude.

***

Tu ai murit, de zece ani. La mulți ani și gata. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei și mă lovesc tare de pereți. Ca să sune ca un clopot.

 

Bibliografia

POPESCU, Cristian, Familia Popescu, București, Editura Tracus Arte, 2015.

Dipinto: “Ritratto di Anthony Reyniers e la sua famiglia” di Cornelis de Vos